Still I’m not gonna lie

17 Apr

Fata asta cu freză stupidă și pencil skirts are o voce absolut incredibilă.

 

S-a întors Lana

15 Apr

Lolo diaries: fail day

13 Apr

golden retriever

- ¡Ay, hola, mujer! Ce coincidenţă că ne-am întâlnit amândouă aici. Ai chef să mergem în PARC?!

Promit că o să rămân așa moale și curată cum sunt acum și sub nicio formă nu o să mă tăvălesc prin rahatul lăsat de ponei în Parcul Izvor după evenimentul Mega Image de ieri! N-o să miros copiii sub patru ani și nici n-o să sparg mingi de volei! Mai presus de toate astea, n-o să mă tăvălesc în bălţi!

golden retriever

- Te rooog, promiiit!

 

Later that day… * DUMNEZEULE, O BALTĂ, IUBESC DIN SUFLET BĂLŢILE, EŞTI CEA MAI FRUMOASĂ BALTĂ DIN VIAŢA MEA!!! 

*trebuie făcut click pe link ca să înţelegeţi, nu pot să-l embeduiesc.

 

IMG_5415

- Puta mierda!

 

A Year in Provence, o carte cu brânză, soare și francezi agitaţi

13 Apr

a year in provence peter mayle

Asta e o carte perfectă pentru relaxare și leșinat de râs.

A Year in Provence e povestea primului an în Provence al lui Peter Mayle, scriitor britanic și fost publicitar. La sfârșitul anilor ’80, el se mută împreună cu soţia în Luberon, unde cumpără o casă mare, cu vie, dealuri și învaţă cum e să trăiești ca un francez de la ţară.

Există un ritm de viaţa complet diferit în cartea asta, la care în cel mai bun caz visezi în weekenduri – zile în care te trezești dimineaţa fără ceas, cel mai probabil atunci când câinii au chef de vânătoare sau cocoșul face vocalize. Zile în care ai prea puţin de muncă, dar plimbările, vinul de la prânz și mesele de patru ore cu francezi care vor să îţi explice lucruri te fac să fii în pat înainte să apună soarele.

Beh, oui!

În primul rând, mâncarea e cel mai important lucru al lor. Dacă intuiai asta, A Year in Provence o să ţi-o confirme. Așa cum noi avem locuri unde nu ne imaginăm că am putea întârzia (muncă?, medic?, sală?), așa tratează francezii mesele – cu sfinţenie. Dacă ai o grămadă de muncitori care îţi renovează casa, nu contează în ce stadiu sunt lucrările, la prânz toată lumea trântește ustensilele murdare și se mută în grădină să bea pastis și să mănânce terrine. Dacă în timpul mesei se simt foarte bine, e probabil că n-o să își reia lucrările până a doua zi. Mulţumirea stomacului e o treabă sfântă. Eu am rămas cu senzaţia că în cazul ameninţării unei catastrofe, francezii și-ar salva mai întâi mâncarea din cămară, apoi rudele și la final, poate, banii.

 

Importanţa degetului

Toţi vecinii lui Mayle vorbesc mult, tare și întârzie (mai puţin atunci când organizezi mese în cinstea lor).  Un francez întotdeauna gesticulează, astfel că direcţia în care își ţine degetul e cea mai importantă parte a comunicării. În paginile în care sunt descrise poziţiile indexului  (în care o să râzi extrem de mult), afli că el are trei poziţii operaţionale – dacă stă drept, în sus, rigid, iar francezul ţi-l bagă sub nas, înseamnă “atenţie! lucrurile nu sunt așa cum par!”. Dacă ţi-l vâră sub bărbie și îl pendulează dintr-o parte în alta ca pe un metronom, înseamnă că ești foarte prost informat despre un subiect. Iar atunci când îţi explică punctul corect de vedere despre acel subiect, degetul devine perpendicular pe tine, iar explicaţiile sunt însoţite de împunsături și apăsări cu indexul pe pieptul interlocutorului.

Casa

Cartea se desfășoară pe parcursul unui an și gravitează în jurul renovării casei, pentru care Mayle îl angajează pe vecinul Monsieur Menicucci și echipa sa. Deși lucrările n-ar fi trebuit să lucreze mai mult de câteva luni, treaba se prelungește fiindcă muncitorii dispar periodic – fie o simplă lene, fie pentru că trebuie să dezbată câteva zile cine pune mai bine faianţa, fie pentru că, efectiv, au uitat că au lăsat alt client în paragină după ce promiseseră că îi termină casa.

Nu am găsit pe net adevărata lui casă, așa că asta e ce mi-am imaginat:

???????????????????????????????

****

Deci, dacă vreţi o carte care să nu facă nimic altceva decât să vă relaxeze brusc și să vă facă o poftă nebună de friptură, brânzeturi și vin roșu, asta e. Şi, peste toate, e o lectură GROZAV de amuzantă, nu în sensul de “hi-hi” amuzantă, ci “hă-hă-hă-ha-ha-hă”. Eu am crezut că o să crăp de râs în metrou, motiv pentru care am eliberat câteva scaune în jur în mai multe dimineţi.

Așa că, vă rog, citiţi-o. O să vă placă viaţa mai mult în orele alea.

“It is at times like this, when crisis threatens the stomach, that the French display the most sympathetic side of their nature. Tell them stories of physical injury or financial ruin and they will either laugh or commiserate politely. But tell them you are facing gastronomic hardship and they will move heaven and earth and even restaurant tables to help you.”

Grătarul, veganii și Mădălina Ghenea

9 Apr

i like pig butts and i cannot lie

Mi-am dat seama aseară de o chestie, după ce am salutat cu respect și invidie câţiva vecini din Militari care încinseseră o miniparanghelie cu mici lângă bloc.

Mulţi vegani spun că, atunci când ei trec pe lângă miros de grătar, li se întâmplă unul dintre următoarele două scenarii:

- le e scârbă.

- le e indiferent.

Personal, mă gândesc că și-au dorit atât de mult să se întâmple unul dintre cele două încât au ajuns să le creadă, DAR!, sună a celebra înfrânare bisericească.

Un om sănătos (fizic și nu numai) care trece pe lângă cineva sexy – Mădălina Ghenea, Jon Snow, ce vreţi voi – are o reacţie organică pe care nu pot s-o descriu aici, fiindcă citește mama. E răspunsul natural al corpului, asta vrea el să facă. Inclusiv să mănânce coaste de porc pe grătar. Nu poţi să te gândești la conopidă când trece Monica Belluci pe lângă tine.

Deci, cum nu cred că cineva nu se uită după altcineva doar pentru că e în post (să zicem. Sau căsătorit la biserică.), tot așa nu cred că veganii nu își doresc un grătar în secret*.

 

* Mai puţin colegii mei vegani, desigur, ei sunt altă poveste :D (fiindcă nu vreau pastă de dinţi pe scaun.)

Prăjitură cu bulion, cremă de griș cu lapte și magiun

6 Apr

 

prajitura cu bulion 1

Ideea asta a pornit de la reţeta unui concurent Masterchef, despre care am înţeles că i-a făcut pe cei trei juraţi să plângă.

Acum, eu am renunţat să mă uit la Masterchef din sezonul în care Cheeky Girls se crăceau pe gresie în timpul concursului, dar nu refuz o idee care sună atât de promiţător: aluat cu bulion + cremă de griș cu lapte + magiun de prune.

Ulterior, am aflat că trăisem într-o bulă gastronomică toată viaţa. Când povesteam cuiva de reţetă, toată lumea mă compătimea: “Vaaai, tz tz, dar e celebră! Chiar nu ţi-a făcut nimeni când erai mică…”  etc. etc. etc.

Așa am descoperit că prăjitura cu bulion “Casnica” era un hit comunist, fiindcă se făcea cu ingrediente pe care chiar era posibil să le ai în cămară. Logic. Cum eu am fentat cea mai mare parte din perioada comunistă, iar ulterior nimeni nu mai avea chef să facă prăjituri care să le aducă aminte de Ceaușescu, această “Casnica” m-a sărit cu succes.

Până când m-a găsit, în paginile ziarului Adevărul, plasat într-un mod foarte subtil pe biroul meu, deschis la pagina cu reţeta. Mai jos o s-o găsiţi puţin adaptată, fiindcă nu m-au coafat cantităţile originale.

Dacă încă vă sună ciudat, să știţi că e FOARTE bună și imposibil de mâncat ca o doamnă.

 

Prăjitură cu bulion, griș cu lapte și magiun

30 de minute, plus 1 oră la frigider

PENTRU FOI

10 linguri de ulei

8 linguri de bulion

4 linguri de zahăr

500g de făină

o linguriţă bicarbonat de sodiu

o linguriţă de sare

PENTRU UMPLUTURĂ

350ml de lapte

200ml de apă

4 linguri de zahăr

100g de unt, tăiat cuburi

1 linguriţă extract de vanilie

un borcan magiun de prune

 

1 Pentru foi, preîncălzește cuptorul la 180°C. Într-un bol mare, amestecă făina cu sarea și bicarbonatul. Amestecă zahărul, bulionul și uleiul până obţii o cremă omogenă. Adaugă mixul de făină și omogenizează bine totul (eu am făcut tot procesul într-un robot de bucătărie, e mai simplu așa). O să obţii un aluat portocaliu foarte funky. Dacă ţi se pare că e prea sfărâmicios, mai adaugă puţin ulei.

2 Împarte aluatul în două bucăţi egale și întinde-le în două foi de aceleași dimensiuni. (Sfatul meu e să fie cât mai subţiri – ale mele au ieșit cam groase de la cuptor și deci, incomode la mâncat.) Tapetează o tavă mare cu hârtie de copt, pune foile pe ea  – s-ar putea să fie nevoie să faci asta în două tranșe –  și dă-le la cuptor până când sunt făcute la interior, 15-20 de minute.

3 Între timp, pregătește crema. Pune laptele, apa și zahărul la fiert într-o crăticioară și, când sunt aproape să dea în clocot, toarnă grișul în ploaie, amestecându-l încontinuu pe foc până se îngroașă. Ia cratiţa de pe foc și amestecă untul cu grișul, apoi adaugă extractul de vanilie. Lasă crema să se răcească.

4 Când s-au răcit foile și crema, întinde prima foaie, unge-o cu magiunul, adaugă crema de griș și pune deasupra cealaltă foaie. Poţi să presari zahăr pudră.* Dă-o la frigider cel puţin o oră.

* E una dintre puţinele prăjituri la care am presărat zahăr pudră, fiindcă simţeam că îi lipsește ceva. Am avut senzaţia că prăjiturile “românești” (din copilărie, semicomuniste, cum vreţi) nu sunt complete fără el.

 

Şi acum, muzică:

 

Ygritte

1 Apr

you know nothing jon snow

Follow

Get every new post delivered to your Inbox.