Jurnal de fată slabă – partea I

10 Noi

beyonce

Când eram mică, mama avea un obicei foarte ciudat. Ea, acest spirit liber botezat creștin transformat de-a lungul vieţii în ceva budist sau hindu (not sure mom, stii ca te iubesc), o dată la câteva luni mânca numai orez timp de o săptămână. Iar în săptămâna respectivă, o zi nu mânca deloc. Cred că bea apă doar. Era ca și cum își organiza propriul Ramadan la Pitești. Dacă ar fi existat „detox week” în anii ’90, mama ar fi avut și un nume pentru comportamentul ei.

Mama a fost întotdeauna o piersicuţă extraordinară, însă, ca 90% dintre femeile pe care le cunosc, avea un grad sporit de anxietate culinară.

Am fost slabă de când eram mică. La început nu mi-a păsat, apoi, pe la 5-6 ani, mi-am dat seama că era cea mai mare problemă a celor din jur.

A început în mod clasic:

Uite cât de puţin ai mâncat! Niciodată nu mănânci tot! (mama)

– Eu pentru cine am făcut toată mâncarea asta? (mamaie)

Tulai Doamne așa e de slabă… Aţi dus-o la analize? (buni)

Până am tăiat-o la facultate la București, am făcut analize într-o frenezie, iar ai mei mureau de nervi când își dădeau seama că nu aveam nimic mai grav de o anemie aproximativă. Drept care crăpam în mine siropel de poftă de mâncare, vitaminuţe, fieruţ, suplimentuţe cu magneziuţ, apoi mă întorceam lividă către farfuria de supă și nu puteam s-o mănânc.

Faptul că eram slabă părea cea mai importantă criză a omenirii. Mama se căznea să nu mănânce în timp ce pe mine mă îndopa de parcă ar fi urmat să mă vândă la Competiţia piteșteană de Foie Gras.

Am trecut prin generală și liceu având cu minimum cinci kilograme mai puţin decât restul lumii și, basically, arătând nasol. Timp în care m-am gândit că ar putea să îmi placă revistele de modă și, în general, să admir fotomodelele, fiindcă era singura soluţie prin care mintea mea putea să se apere în faţa corpului. Au început să îmi placă fetele slabe și, până recent, am considerat că Nicole Kidman e cea mai sexy femeie din lume și că e dezirabil să arăţi ca Lolita.

Pe la 24 de ani am făcut prima mâncare adevărată și mi-am dat seama că asta vreau să fac cu viaţa mea. Să mănânc chestii bune și, fingers crossed, să am întotdeauna un job legat de mâncare. Tot cam atunci a fost momentul în care Beyonce a înlocuit-o pe Nicole Kidman pe piedestalul rolemodels-urilor. S-a întâmplat fără să-mi dau seama – să găsesc plăcere într-un loc care mă speria până atunci.

Dar tot n-am reușit să arăt ca Beyonce și, deci, skinny shaming nu s-a oprit. Intr-o zi obișnuită, se  întâmplă una-două remarce despre greutatea mea. Cele mai frecvente:

– „Tu lucrezi la Good Food?!”

– „Ah, tu poţi să mănânci orice și să nu te îngrași, ce enervantă ești!” (cei care au impresia că îţi fac un compliment)

– „Ai fost să-ţi faci niște analize?”

– „Mai mănâncă și tu ceva că nu arăţi sănătos!” (replică după care mă duc în cea mai apropiată baie, mă lipesc cu capul de faianţă și număr oi în liniște)

– „Pe bune tu chiar nu te îngrași???”

– „Câte kile ai?”

– „Pe bune, de ce nu te îngrași?”

Lumea are de regulă impresia că dacă ești slabă, ești foarte mândră de tine, așa că vorbesc cu tine ca și cum tocmai aţi băut o sticlă de whisky impreună.  Niciodată unei fete de 100 de kilograme n-o să i se spună „Mai slăbește și tu în plm că o să ţi se înfunde arterele” în faţă. Tie da, pentru că dacă ești slabă, ai o gamă de emoţii foarte limitată.

Se intamplă o tâmpenie colosala in ultimii ani. Internetul zice că totul ne omoară – carnea, glutenul, MSG, PLM, grăsimea – și cea mai mare problemă e că lumea CREDE asta!!! Că ca femeie, trebuie să fii slabă. Nu anorexică, ci slabă. Nu, pardon, adică să duci un stil de viaţă sănătos.

Aș vrea să am câte o felie de bacon pentru fiecare dată când am auzit expresia „stil de viaţă sănătos” – știe cineva ce înseamnă? Poate mă ajutaţi.

Anunțuri

8 răspunsuri to “Jurnal de fată slabă – partea I”

  1. carmen 10 Noiembrie 2013 la 3:40 PM #

    Si eu m-am gandit ca daca oamenii pot sa imi spuna: Vai, dar cat esti de slaba, eu de ce nu as putea sa le spun: Vai, dar cat esti de grasa. Cu variatiunile: Vai, iar te-ai ingrasat, Mi-ar placea sa fiu asa grasa ca tine, Ia uite la tine ce grasa esti etcetera etcetera etcetera

    • Uana 10 Noiembrie 2013 la 6:00 PM #

      si ai incercat? 😀

      • carmen 21 Noiembrie 2013 la 11:21 AM #

        Soon baby, soon.. 🙂

  2. Elena 11 Noiembrie 2013 la 11:58 AM #

    😀 Subscriiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiu!!! God, chiar asa: tu nu te ingrasi oricat ai manca! Da’ iar mananci? Unde bagi bre, ca nu se vede! Eu nu am fost slaba slaba cd „eream” mica dar de pe la 22 de ani ma aceeasi greutate – intre 52 si 54 kg. Am avut un varf pe la 27 cand am avut fetita, am ajuns la 70 – am luat 20 de kg in sarcina. Dupa un an de la nastere am revenit la 54 apoi veritginos in jos, pana la 50… N-as putea spune ca de sanatate dar dupa reglarea „conturilor” a m54 si acolo stau fara sa misc acu’ DELOC! Si mananc! …. Cei drept, mancare gatita in casa si bun, fara excex de grasimi ca p am si pe Dadi… Da’ io n-am nimic impotriva! Si cd mi se comenteaza îi las ca pe caini sa urle la luna. Daca atata pot! 🙂 Nu poti face un om in scaun cu rotile sa alerge… Atata timp cat io-s BINI DI TAT cu mini restu’…. sa slabeasca dc nu le convine! Am zis! 🙂

  3. Elena 11 Noiembrie 2013 la 11:59 AM #

    Doamne, ce aiurea am scris… Tastatura e de vina 😎

  4. Andra C (@AndraC4) 12 Noiembrie 2013 la 2:32 AM #

    :))) eu am avut problema inversa. De cand ma stiu tata mi-a spus ca sunt grasa, ca nu o sa imi gasesc niciodata un iubit si nu o sa ma vrea nimeni. Un timp l-am crezut si plangeam ca disperata. Apoi mi-au crescut sanii si baietii au inceput sa ma iubeasca, deci nu mi-a mai pasat ce spunea el :))). Iar acum… I love me. Sunt omul care sunt. Ce vreo 5 kilograme in plus, dar sanatoasa tun. Mananc ce vreau, fara excese, evident.
    oricum la noi in familie oamenii sunt nebuni cu greutatea si mancarea. mami vrea sa ne indoape. pe tata l-am mentionat. matusa mea e obsedata cu slabitu si a mai stricat-o de cap si pe vara-mea. bunica-mea inca se crede pe vremea lu ceasca si are ca unica preocupare hranirea noastra like there is no tomorrow :)))
    timp in care eu plutesc. caini latra, ursu merge… :))

    • Uana 12 Noiembrie 2013 la 10:41 AM #

      :)) cunosc sentimentul de „like no tomorrow”.ma gandesc ca e o manifestare ciudata a afectiunii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: